Slider

In praise of nothing

Narat de Iggy Pop, compus de maeștrii ai cabaretului Tiger Lilly și Pascal Comelade, IN PRAISE OF NOTHING este un film documentar-parodie, nu chiar în proză în care Nimicul încearcă să își apere cauza, după cum îl descriu sinopsisurile oficiale din cataloage de festival și site-uri de film și după cum e greu și inutil de reprodus în alte cuvinte.

Documentarul este regizat de către Boris Mitic, un fost jurnalist internațional, autodidact în ceea ce ține de film și funcționează întrucâtva ca a o anecdotă. Nimicul pleacă de undeva departe ca să ajungă pe pământ și să experimenteze viața ca un om trei zile, după care se întoarce de oriunde a venit.

Filmul a fost filmat de către 62 de cineaști din părți diferite ale globului și e, într-un fel, o critică ascuțită împotriva omenirii și a modului contemporan de a ne raporta la lucruri, însă și o apologie a ființei umane printr-un text și niște comentarii care țin totuși o iubire pentru om și o uimire la simplul fapt că existăm și trăim.

E constituit dintr-o serie de imagini dintre cele mai diverse, imitând o structură de film mult prin prezența unor inserții cu acțiuni (Nimicul pleacă, nimicul ajunge în vale) și cu un voiceover-poezie cu versuri scurte și rimate două câte două și care după un timp sună aproape ca un cântec de leagăn mai gutural. In Praise Of Nothing e tipul de film care mai degrabă se experimentează decât se consumă și pe care e mai bine să îl vezi într-o sală de cinema (e bine să le vedem pe toate de fapt), dar acest film-eseu e foarte copleșitor în ideea în care asiști la ceva foarte intim la o scară și cu un tip de estetică destul de grandomană, cu o ambiție clară de a crea imagini impresionante. Deși acest aspect ar putea să devină artificial, cred că e în folosul filmului, în ideea în care deja vorbim de o premisă patetică (în sensul de cu patos, pătimașă), intimă întrucâtva prin text (care îmi amintește într-un fel de anecdotele din Cercul Mincinoșilor, mai exact divagațiile poetice extreme în care Nimicul vorbește direct cu publicul) și globală prin imagine.

Deși e o descriere redundantă și clișeică, e un film care e greu de explicat, cu recomandarea că mai bine să fie văzut. Și, evident, nu e greu de explicat la modul fizic și literal, e un film în trei acte destul de clare, de fapt, construit ca o poveste. Textul e o combinație între livresc (postulate despre viață, exprimare destul de poetică) și critică socială destul de înțepată (cam aproape tot actul de mijloc e identificarea continentelor și confruntarea lor cu unele dintre atitudinile atașate cultural lor – americanii și consumerismul, Europa și statutul ei de civilizator, Orientul ca sursă a științelor și a multora dintre lucrurile apropiate azi de către lume, dar și lagăr al extremismului religios). Imaginile în sine traversează spații industriale, văi goale, oameni, totul de fapt funcționând ca o ilustrație pentru text – de la cele explicite (textul spune ceva despre un joc de cărți, vedem un joc de cărți), pur lirice sau satirice (un cadru cu un cal alb sănătos e imaginea prietenului pe al cărui salariu ești invidios). Tematica centrală este despre cum această figură externă și enigmatică a nimicului încearcă să găsească sens în rasa umană. În orice caz, textul indică că ceea ce vedem noi pe ecran, vede și nimicul, deși nu e neapărat de insistat pe toată dimensiunea asta care e până la urmă stilistică și o ramă pentru documentaristica și imagistica clar inspirată și mânată de profesia de jurnalism a regizorului, atât ca subiecte, cât și ca atitudine care poate nu solicită dreptate, dar îndeamnă cel puțin spre ea.

În concluzie, de văzut la cinema, de văzut la One World Romania 2018 și de văzut, de fapt, oricând.

Login