Slider

The Judge și tot înainte

The Judge (Judecătorul) e un film documentar regizat de către Erika Cohn despre prima femeie judecător la o curte de judecată Shari’a, legea religioasă a credințelor musulmane.

Ce e foarte interesant e că filmul își urmărește îndeaproape protagonista, din încadraturi strânse, ceea ce duce la instalarea unui cotidian împărtășit cu spectatorul. Ce ar putea foarte simplu deveni un film informativ sau, în orice caz, un film didactic (o combinație de informare istorică cu tipul de interviuri și momente sau montaje la care s-ar presta subiectul) devine extrem de repede o călătorie extrem de intimă. Deciziile de montaj, de ritm sau de filmare contribuie mult la instalarea acestei familiarități. Scene de tipul obligatoriu (cum ar fi o întrunire între Khouloud și un grup de femei despre emancipare) sunt dublate de scene organice și, întrucâtva, mai revelante în cotidianul lor să ofere viziuni despre femeie și justiție în Orientul Mijlociu.

De asemenea, posibil ca la acest sentiment să se adauge legătura directă a protagonistei cu regizoarea. De exemplu, este puternică o scenă ca un comentariu asupra legilor oficiale (care sunt filmate mai degrabă neutru prin filmarea unor procese, inserții, ocazionale interviuri cu bărbați musulmani care o susțin sau i se opun, create eficient, dar artificial prin montaj) în contrast cu dedesubturile sociale, contrast care de altfel, evident, se manifestă în orice sistem. Aceasta merge pe stradă, salută o rudă la balcon, copiii se învârt și se uită curioși direct în cameră. Aceasta se adresează direct regizoarei uitându-se înspre cameră și îi spune despre cum ar fi trebuit să meargă la o femeie care ar fi vrut să își reclame soțul pentru abuz, dar sora și mama ar fi refuzat întâlnirea pe motivul că ar vrea totuși ca aceștia să se împace și le-ar fi frică că nu ar mai fi posibil dacă povestea ar fi deja atât de extinsă (încât aceasta să fie filmată etc.)

În produsul final, există o îmbinare de estetici care funcționează după cerințele poveștii și există clar o intenție de estetizare sau de ilustrare personală, regizorală care se îndepărtează de unele momente cinema verite. Constructul e evident și deși structura e cumva ținută de urmărirea cronologiei, există pasaje-eseu cu monologuri și îmbinări de imagini pe care regizoarea le-ar considera cumva reprezentative (un proces care nu e filmat în realitate e ilustrat cu niște slow-motionuri în care apar doar picioare, discuția despre neșansa și inechitatea justiției pentru femei e ilustrată în serii de femei văzute din spate, într-un fel femei invizibile fără voce și fără glas). De altfel, chiar și Khouloud e filmată din spate static numai în punctele de criză.

Ce mi se pare cel mai impresionat e legătura aceasta pe care o consider destul de rară: Cum reușești într-un documentar despre un subiect cu care trebuie să și familiarizezi publicul să reușești să conturezi un portret suficient de tangibil și de uman în locul unei schițe împotmolite prin tot felul de cerințe legate de subiect? Și cred că The Judge face asta, fiindcă are în mare parte o abordare în care spectatorul e cumva mai mult un prieten perpetuu al protagonistei cu care trăiește un soi de realitate activă în loc de a fi un simplu auditoriu, regizoarea și ochiul camerei în sine e un canal de implicare a spectatorului, nu doar un ecran.

În mod cert, Khouloud e o figură istorică contemporană care va deveni o parte importantă din ceea ce sper că va fi istoric la un moment dat ralierea țărilor musulmane la niște societăți civile cu egalitate între bărbați și femei. Până atunci, puteți viziona trailerul aici, dar și filmul la festivalul One World Romania 2018 în secțiunea Matinee.

Login