Slider

Refugee blues

 

Dacă elimini cuvântul Hitler și cuvintele evrei germani, nu mai e nicio diferență.

Cu asta au fost de acord Stephan Bookas și Tristan Daws în legătură cu poemul lui WH Auden, Refugee Blues, în timp cel îl citeau pe smartphone în mijlocul famatei jungle Calais.

La momentul respectiv, 2015, aceștia se aflau în Calais, inițial doar ca să doneze și să aprovizioneze cu haine și pături, dar și ca să vadă cu ochii proprii varianta reală a faptelor, dar, ulterior, și ca să facă un documentar-poem, numit Refugee Blues (2016). În timp ce căutau poezii scrise de refugiații din tabără, Tristan și-a amintit că predase specific o operă a lui WH Auden la un curs de literatură engleză – scrisă în 1938, dar referindu-se foarte bine și la situația actuală .

Ce face filmul foarte diferit de ce am văzut până acum despre Junglă e structura poetică. În loc să se concentreze pe o liniaritate narativă a situației, filmul e structurat într-o formă care valorifică starea – frica, incertitudinea, dar mereu cu o bucățică de speranță, - folosindu-se atât de poezie, cât și de un material vizual. ,,E un film cu un concept destul de mare,’’ remarcă Tristan la telefon. ,,Nu e doar un film condus de ideea de a un fi un film peste care se aude o poezie. Cred că pentru multe lucruri de genul ăsta, ai ideea în cap, înainte să ajungi acolo. Nouă ne-a venit inspirația doar fiind acolo și văzând cât de relevant e poemul pentru ce se petrece acolo. ‘’

Poemul

Poemul începe invocând starea de desrădăcinare (în sensul lipsei unui sentiment de apartenență la un oarecare loc sau la o comunitate) a evreilor în anii 30. Filmul va dezvolta și va arăta că exact aceasta se întâmplă, din păcate, și oamenilor din Junglă.

Să zicem că orașul acesta are zece milioane de suflete,

Unele trăiesc în conace, unele în găuri

Totuși pentru noi nu e niciun loc, draga mea, totuși, pentru noi nu e niciun loc.

Cândva aveam o țară și o credeam bună,

Uită-te în atlas și o vei găsi acolo.

Nu mai putem merge acum acolo, draga mea, nu mai putem merge acum acolo.

 

Hannah Arendt spune despre aceste subiect următoarele: ,,Prima pierdere pe care cei deprivați [aceia care și-au pierdut drepturile universale umane, referindu-se în principal la refugiați] a fost pierderea caselor lor și aceasta a însemnat pierderea unei întregi structuri sociale în care au fost născuți și în care și-au stabilit pentru un loc specific, personal în lume.’’ Problema începe doar în cazul unei crize, atunci când numărul de refugiați devine foarte mare. În eseul ei, Arendt exprimă nevoia unei instituții mai mari decât aceea a statului din timpul ei, ceea ce, din fericire, avem la momentul actual. De aici, și importanța Uniunii Europene și a NATO în managerierea relocării unui număr de oameni mai mare de un milion.

Totuși, în conversația mea cu Stephan, acesta a adăugat că a fost plăcut surprins să observe solidaritatea dintre oamenii care trăiesc acolo, în ciuda diferențelor. Nu o există o privire a disperării. Oamenii caută încă, plini de speranță, o casă nouă, crede Stephan.

Comparațiile cu Holocaustul sunt la ordinea zilei, având în vederea evoluția populismelor și naționalismelor în Europa și SUA. Deși analogia este uneori criticată, nu se pot desconsidera unele dintre asemănări, acelea pe care asocierea dintre un poem din 1938 și imaginile anului 2015 în Junglă le ridică.

Am mers la o întâlnire publică; vorbitorul s-a ridicat și a spus;

,,Dacă îi lăsăm înăuntru, ne vor fura pâinea de toate zilele.’’

Vorbea de tine și de mine, draga mea, vorbea de tine și de mine.

 

Filmul a fost proiectat și la Wiener Library, Londra, cel mai mare institut de cercetare al Holocaustului și al genocidului în lume.

Filmarea

Filmările au început doar după o lungă comunicare cu refugiații, în locul uneia lapidare. Poate acesta este unul dintre motivele pentru care, pe durata săptămânii pe care au petrecut-o în tabără, Jungla li s-a părut un loc prietenos.

Not for journalists, though, but Stephan says it is because of them being too aggressive with the cameras. “At first, their reaction was ‘oh, are you journalists?’ and we explained that we were not journalists, we were independent filmmakers. At the time, understandably, nobody wanted to talk to journalists, because of everything that is in the media. But because we told them we were not journalists, we were independent filmmakers , they agreed to talk to us. Some of them refused to be filmed. One of them was a local politician in Sudan and he didn’t want his face out there. But most of the people were very happy to have their image taken or their stories told.”

Nu și jurnaliștilor, totuși, dar Stephan spune că e, fiindcă erau foarte intruzivi cu echipamentul de filmare. ,,Reacția lor inițială a fost să ne întrebe dacă suntem jurnaliști și le-am explicat că nu suntem, suntem regizori independenți. La momentul respectiv și e de înțeles, nimeni nu voia să vorbească cu jurnaliști, din cauza lucrurilor din media. Dar, fiindcă eram regizori independenți, au acceptat. Unii au refuzat să fie filmați. Unul dintre ei era chiar un politician local din Sudan care nu a vrut să își expună fața. Dar majoritatea oamenilor au fost foarte fericiți să li se facă poze și să li se spună poveștile.’’

Unul dintre motivele principale pentru care cei doi au ales să facă filmul a fost să ofere o reprezentare alternativă a refugiaților, în contrast cu aceea pe care mass media o expune uneori greșit. Totuși, jurnaliștii din mainstream au avut un rol foarte important la momentul protestelor. Stephan a parafrazat în timpul conversației noastre un refugiat care venise la el, inițial ca să îi spună că nu ar vrea să îi apară fața: ,,Dacă nu ar fi camere și nimeni care să documenteze asta, nimic nu i-ar ține pe polițiștii de aici să ne bată.’’

 

,,Doar fiind acolo, poți să faci o diferență în tipul ăsta de situație’’, concluzionează Stephan.

 

Puteți viziona trailerul filmului aici.

Login