Slider

Portret în viitor: Europa

Festivalul de film documentar One World România, dedicat drepturilor omului, se ține în fiecare an în luna martie în București (anul viitor într-o variantă extinsă, de 10 zile, 16-25 martie). Festivalul oferă un singur premiu și, anume, premiul Juriului Liceenilor, un grup de cinci liceeni din toată țara care vizionează o selecție specială, dezbat și, în final, aleg să onoreze un film din competiție. Cu această ocazie și anticipând noul juriu, publicăm fragmente sau eseuri întregi dintre lucrările câștigătoare în ultimii an. (pe diverse teme legate de drepturile omului)

 Bogdan Grigoriu, Colegiul Național Sfântul Sava, București,
- eseu pe tema Portret în viitor: Europa,

One World Romania, 2016

 

Când eram mic, mama îmi povestea obsesiv cum a încercat mătuşă-mea să plece în State, să viziteze un prieten, dar n-a primit viză. Nu mă plictiseam, deşi ştiam exact ce urma. Dar mereu aşteptam continuarea, pentru că eram mic şi tot speram că sfârşitul putea să se schimbe. Nu reuşeam să înţeleg de ce mătuşa mea, care era foarte drăguţă cu toată lumea, n-ar fi avut voie să plece undeva. Şi mama mi-a zis că nu aşa funcţionează, că nu conta cât de drăguţă era sau nu era.

Am crescut cu ideea că trebuie să plec, că viaţa mă aşteaptă afară, şi că singurul mod prin care pot să reuşesc e să-mi rup spatele cu şcoala. Că altfel, nu mă primeşte nimeni. De-a lungul vieţii, m-am străduit foarte, foarte mult să înţeleg de ce. De ce ar trebui să-mi fie aşa greu să plec, de ce aş fi aruncat într-un morman etichetat scârbit “străini”. În fiecare zi, calc pe fix acelaşi pământ ca un francez, doar că diferă locaţia exactă.

Cultura europeană, ca un tot unitar, este practic inexistentă, indiferent câtă mândrie implică. Conceptul de “cetăţean european” este unul complet vag, care minimalizează zecile de culturi ce trăiesc în spaţiul european. Şi situaţia curentă nu e deloc ajutată de izolarea asta amplă. Titlul de “european” este atât de înrădăcinat , încât oamenii au impresia că refugiaţii sunt nişte extratereştri care îi invadează, şi nu se pot vedea în aceeaşi situaţie. Fără adăpost, răniţi, singuri, forţaţi să fugă de una din cele mai mari atrocităţi, războiul.

Vecinele bunicilor mei scuipă şi scrâşnesc printre dinţi că refugiaţii n-au ce căuta aici, “nu în ţara mea”. Ţara lor, căreia de-abia daca îi ştiu istoria. Dar ăsta e cel mai mare pericol al patriotismului de cârciumă: să uiţi că oamenii sunt mult mai importanţi decât liniile desenate pe o hartă. Europa nu e nimic mai mult decât o bucată de pământ împărţită ostentativ în ţări care se consideră superioare, altora dar şi între ele. Asta în timp ce suferinţa din lume ajunge la o magnitudine la care mi-e greu să mă gândesc. Frontierele sunt, după mine, destul de inutile: împotmolesc melanjul cultural, prin simţul de datorie patriotică exagerată pe care îl impun, şi amplifică mari probleme sociale, favorizând ostracizarea, uneori oribilă, a “străinilor”. Cu toate astea, nu cred că frontierele sunt o prioritate pe lista problemelor de rezolvat.

Oamenii, nu frontierele, resping valurile de refugiaţi. Oamenii urăsc şi discriminează şi uită că tot ce se întâmplă în Siria, de exemplu, poate la fel de bine să se întâmple oriunde. Europa a fost aici cu foarte mult timp înainte să fie transformată într-o pătură peticită şi o să mai fie aici destul timp. Fiecare viaţă contează mai mult decât nişte cerneală pe un paşaport. Oamenii au desenat bariere între ei, e tot treaba lor să le dărâme şi să ajute, cât se poate. Pentru că, în fiecare dimineaţă, şi eu calc pe acelaşi pământ ca un francez, şi asta e cel mai important.

 

Motivația lui Bogdan de a intra în juriu:

Am fost şi anul trecut la proiecţiile One World Romania, şi de-atunci am regretat că n-am aplicat cu un an sau doi în urmă, mai ales că mereu am simţit că nu mă implic destul, în general. Nu văzusem chiar atât de multe documentare înainte de One World, fără vreun motiv anume, doar nu apucasem. Mi s-a părut, în mare, că documentarul poate să sensibilizeze mai mult decât un film, chiar şi unul despre o temă controversată, pentru că e ceva palpabil şi real, spre deosebire de film, care, deşi poate să fie emoţionant (şi făcut foarte, foarte bine), e fictiv, de cele mai multe ori. Documentarul te ia în braţe şi îţi spune că n-o să fie în regulă, de-asta trebuie să ajuţi şi tu cumva. În special, după "Toto şi surorile lui", la care aproape am plâns, am fost sigur că vreau să aplic pentru anul ăsta. Nu ştiu, am simţit că nu fac absolut nimic important sau eficient, deşi observ problemele din jurul meu. Am vrut să să ajut, în orice fel pot.

 

Login