Cronica unei crize - “Stranger in Paradise”

Mereu când se ivește câte un conflict sau câte o chestiune de interes mondial, asistăm cumva ca societăți la paradoxul erei informației – că deși, teoretic, informațiile sunt accesibile din tot felul de surse, există un soi de delăsare și de lipsă de informare complet voluntară, la nivel individual.

Stranger in Paradise e un documentar olandez, regizat de Guido Hendrikx care se centrează pe criza refugiaților (mai ales în contextul conflictului din Siria) și care, utlizând un actor care devine o autoritate, (un organ de mediere între refugiați și statul olandez pentru obținerea unui permis de rezidență internațională pentru cinci ani), jonglează cu nivelurile de discurs. Aproape tot documentarul se întâmplă într-o sală de clasă unde refugiați recent ajunși prin traversarea Mediteranei sunt întâmpinați de către actor care le oferă, aprobă sau refuză (într-o convenție de simulare – refugiații nu știu că este actor, dar știu că nu e selecția reală, ci e mai degrabă un estimator al șanselor) permisul pentru Olanda.

Documentarul pune grupurile experimentale în trei situații – prima e discursul cumva populist, suprasaturat în numere și calcule economice, tipul de discurs care încearcă să o scoată la capăt fiind și xenofob, dar justificându-se sub o bază științifică, tipul de discurs care mai degrabă oprește conversația prin întrebări capcană decât conduce o comunicare. A doua situație e un discurs pe care chiar filmul l-ar identifica ca fiind de dreapta și fiind bazat mai degrabă pe idealuri decât pe fapte – oamenii pot conviețui impreună, granițele trebuie dizolvate, refugiații sunt aproape o necesitate a creșterii economice mondiale, nu o povară, există un soi de naivitate a întrebărilor retorice (nu merităm asta după colonialism?)

Evident, sub instanța unei structuri narative clasice în trei acte, dar care aici e suficientă și de efect, dacă primele două acte sunt extreme, ultima opțiune e documentarea procesului real de selecție și de sortare, a tipului de interviu, a legislației etc.

La nivel ideologic, e un film important mai degrabă pentru europeni și e un film care pare că face cu ochiul europeanului și în moduri ironice, și în moduri sincere și într-un fel pare că accentuează o idee destul de relevantă pentru populațiile europene – e totuși un film care arată că există, cel puțin în Olanda, o legislație destul de consistentă, chiar dacă, evident, atacabilă din niște puncte de vedere în legătură cu acest tip de criză demografică. Ceea ce, într-un fel, punctează criza ca fiind una a ceea ce percepem valori europene decât una extrem de sistematică legată de economie, de exemplu.

Ce e destul de remarcabil e că e ceva foarte recognoscibil în ambele tipuri de discurs – și acela al fricii sau cel puțin reticenței la ideea valului de imigranți, dar și al idealismului care conturează o Europă, nu fragmentată neapărat, cât strânsă între mai multe tipuri de referințe și de aspirații. E un documentar care e mai mult despre noi decât despre refugiați, din acest punct de vedere și e interesant să vezi că ei percep Europa cumva ca un bloc, în ciuda diferențelor și stratificărilor proprii – adică devine un comentariu și mai intens și mai ciudat despre migrație doar dacă te gândești că populațiile din Vest își au propriile dubii în legătură cu migrația populațiilor din Est în Occident.

Camera se mișcă liber prin clasă, traversează fețe și tipul acesta de mișcare devine aproape angoasantă, fiindcă sare printre oameni care rămâni mereu ficși în spațiu, cu excepția actorului european. Astfel, se instaurează un soi de claustrofobiei a camerei care poate poposi pe oriunde pe lângă niște oameni pentru care să se miște e un reprezentant al eșecului (ei sunt scoși rând pe rând în etapele selecției).

Pe lângă tot factorul politic și economic, o criză aproape sociologică e cât de diferiți sunt sau nu oamenii de pe continente diferite și dacă pot trăi în același spațiu și dacă vor asta sau dacă își alocă o proprietate înnăscută pe un teritoriu fizic din naștere. Stranger in Paradise explorează intens mai ales această întrebare, lucru care e vizibil și în următorul tip de imagine:

Actorul spune, spre finalul filmului, că ia parte la un political essay documentary și, în încercarea de a explica cam cum sunt europenii sau care e tipul lor de activitate cotidiană unui grup de refugiați, spune extrem de amuzant și de snob într-un mod ironic, dar și călduros ‘’that’s what they do, they go to film festivals …’’.

Puteți viziona trailerul filmului aici.

 

Login