Trecut și prezent: un interviu cu Mila Turajlic

Un articol de Dalesia Cozorici.

Mila Turajlić (n. 1979) este o regizoare de origine sârbă, cunoscută pentru documentarele Cinema Kommunisto (2011) și The Other Side of Everything (2017), câștigător al premiului cel mare în cadrul festivalului IDFA, dar și al Premiului Juriului Liceenilor la festivalul One World Romania 2018. Eleva Dalesia Cozorici, care a făcut parte din juriu, a realizat un interviu cu cineasta.

***

Am întâlnit-o pe Mila Turajlić la ediţia de anul trecut a festivalului, unde făceam parte din juriul liceenilor, împreună cu Ada Stan, Mihai Bostan, Ioana Gheorghişor şi Petra Torsan. The Other Side of Everything, un documentar care a făcut parte din selecţie, ne-a făcut să ne uităm unul la celălalt încă de la generic, noi urmând să-l desemnăm filmul câştigător la finalul festivalului. Îmi amintesc atat de bine Q&A-ul cu ea (cred că toţi cinci o facem), pentru că a fost o gură de aer. Era de parcă aşteptam un documentar ce vorbeşte despre familie, despre sine, despre puterea şi integritatea unei ţări, despre imposibil. Am simţit că cineva chiar îşi asumă să vorbească despre război şi rezistenţă, într-un moment important pentru noi ca popor.

Am revăzut-o pe Mila la The Power of Storytelling, unde am vorbit despre tot ce veţi regăsi jos, dar şi multe altele, ce nu se vor regăsi, poate decât pe holul hotelului. O cameră şi un buton de play pe un reportofon negru.

Cum a început pasiunea ta pentru film?

Voiam să fac altceva, voiam să devin un activist politic. Apoi, la momentul revoluției în Serbia am avut un moment de deziluzie şi am început să caut o cale de comunicare, o cale de expresie care să redea felul în care vad eu lumea. Şi, destul de bizar, am văzut atunci documentarul lui Agnès Varda, care se numește „The Gleaners and I”, şi pentru că e un documentar despre filmul documentar, mi-a deschis ochii. De acolo apare ceva în tine ce nu te lasă în pace - şi așa am sfârșit în a face film.

Cum ti-ai descrie filmele pentru cineva care nu le-a văzut încă? The Other Side of Everything și Cinema Komunisto.

Hmm, asta e interesant. Sunt filme ce surprind modul în care spunem noi poveşti şi de ce avem nevoie să le spunem exact pe acestea. „Cinema Komunisto” este un film despre cum industria Iugoslava de film s-a încheiat şi cum s-au creat poveștile politice pentru ţară. „The Other Side of Everything” spune povestea apartamentului nostru, de spațiul divizat din casa familiei, un film care vorbește despre războiul din anii ‘90 şi cum ne-am separat noi ca ţară, până la urmă. Fiecare film e îndreptat spre un element specific, care este de obicei un loc, şi sfârşeşte prin a vorbi despre urmele trecutului.

Cum vezi documentarele tale în raport cu restul țărilor care au o poveste comună [cu cea a Serbiei], plecând de la comunism, spiritul de protest şi activism?

Am fost destul de curioasă să văd cum se va interpreta, pentru că, evident, am trecut împreună prin experienţa asta comunistă, cum ai spus, dar cred că Iugoslavia chiar a fost diferită faţă de restul ţărilor. Am străbătut cu toţii o tranziţie, cu toţii am crezut că va exista o singură formă de societate, definită de o ideologie, însă am devenit victime ale tranziţiei capitaliste. Aşa că am încercat să spun povestea despre cum toţi vom ajunge să dăm piept cu o întrebare: „Vom fi vreodată responsabili pentru ce se întâmplă în ţara noastră, sau nu?” şi cred că asta e foarte relevant pentru România actuală, sau pentru Bulgaria, sau Cehia… întrebarea asta de "fugi de ce se întâmplă? Iar dacă rămâi, faci ceva?

Ai plecat la drum cu un scenariu, sau a fost imaginea ceea care a direcţionat scenariul?

Am avut o idee clară de la început despre cum aş vrea să arate şi ce să spună imaginea. În primul rând am ştiut că filmul nu va părăsi apartamentul, deci așa am avut oarecum structura. Am ştiut și faptul că filmul va avea loc în interior şi asta îi permite spaţiului să devină un microcosm, iar apartamentul să fie ca pe o metaforă pentru întreaga ţară, dar atât, nimic mai mult.

Sunt sigură că ai avut sute de ore de filmat. Cum ai decis ce să scoţi şi ce să laşi, ce e important şi ce nu?

Chiar au fost sute de ore. În primul rând, am lucrat cu un editor foarte bun. Fiindcă că tu eşti cel care a fost acolo şi a filmat, prima provocare e să stai cu cineva care se uită într-un mod neutru la toate cadrele şi care te poate ajuta să formulezi o idee clară: „Asta merge? Asta spune ceva?”. În plus, pentru că spui o poveste de familie, mereu te confrunţi cu întrebarea asta: „Acest aspect o fi interesant doar pentru mine, sau este interesant şi pentru alţii?” Apoi e ca şi cum ai avea un şirag de perle şi trebuie să te gândeşti cum să le aşezi pe fiecare în parte, prin ce secvenţe vei construi drumul.

Cum ai găsit criticile pe care le-ai primit, atât cele care te-au ajutat la construirea filmului, dar şi restul de opinii primite la Q&A?

Nimănui nu-i place critica, dar cel mai des ai parte de ea. Cam în a doua jumătate a perioadei de filmări, organizezi multe proiecţii pentru anumiți oameni, a căror opinie chiar contează, şi aşa treci printr-un carusel crunt de feedback-uri: „asta e plictisitor, asta nu înţeleg…”. Iar asta te ajută, pentru că atunci când filmezi eşti conştient de opinia altora, încerci să fixezi anumite lucruri în mers şi să speri că acel cadru va comunica cu publicul.

Ce i-ai spune unui tânăr care vrea să urmeze o carieră de regizor, sau unuia care e la început de drum?

Va suna foarte banal, dar nu te opreşte nimic din a face ceva. Cred că singurul sfat pe care pot să-l dau e că dacă există o voce în tine, trebuie să devii foarte bun în a o asculta, asta e singura provocare.  

Care e reacţia oamenilor despre subiectele pe care le abordezi?

Este interesant pentru că am fost într-un mini-turneu prin America cu mama mea, de exemplu, şi toată lumea reacţionează la subiectul ăsta de a vorbi şi de a te face auzit. Nu cred că am fost într-o ţară unde situaţia politică nu e periculoasă şi unde sentimentul că lucrurile merg spre rău nu există. Există mereu teama asta de angajare socială.

Cum a fost la OWR anul trecut? Ai vrea să transmiţi ceva oamenilor care vin în fiecare an la festival?

A fost incredibil. Am venit doar pentru 24 de ore şi chiar am regretat asta. Si apoi, trebuie să-ţi spun că am făcut zeci de Q&A-uri în ultimul an, dar îmi amintesc atât de clar Q&A-ul din acea seară. Întrebările pe care le puneau oamenii şi modul în care s-au conectat cu filmul prin ce au trăit aici în România, a fost ceva de neuitat pentru mine.

Aveţi un festival foarte preţios în mâinile voastre, care e un loc de întâlnire între oamenii ce creează şi oamenii pentru care au fost create filme… participaţi la festival în toate modurile posibile, fie că faceţi film sau vă uitaţi la ele sau le discutaţi.

Login