La o vedere distanță de Anina

Un articol de Dalesia Cozorici despre Atelierul de documentare creativă de la Anina, care a avut loc între 22 august și 1 septembrie 2018.

Vara aceasta, One World Romania la Școală ne-a răpit timpul petrecut în story-urile de pe Instagram sau în feed-ul de pe Facebook și le-a înlocuit cu role de film.

Au organizat un atelier ce avea scopul de a arăta prin imagine și sunet cum arată un fost oraș minier, văzut de adolescenții pasionați de arte vizuale. Alina Manolache, Alexandru Mihai şi Andrei de la Muzeul Cineastului Amator din Reşiţa au reuşit în scurtul timp să ne poarte prin toate procesele necesare pentru a realiza materialele. Am fost cu toții ca un soi de Andrei Dăscălescu (regizorul filmului Planeta Petrila), doar că nu în Hunedoara, ci Caraș-Severin, în Anina. În perioada petrecută la atelier, am lucrat la o bandă desenată inspirată de viaţa din Anina, am dezvoltat mai multe concepte de fotografie, cât şi câteva scurtmetraje şi pe lângă, am compus texte care pot reda sentimentele şi trăirile experimentate în Reşiţa.

Oraşul este situat în inima munţilor şi este recunoscut pentru activitatea minieră cât şi pentru Uzinele de Fier. Chiar dacă a avut o perioadă de ascensiune, oraşul şi-a pierdut din populaţie odată cu închiderea minei, urmând ca exploatarea să fie închisă, iar regresul economic să se instaleze. Dacă mă uit acum la poze, văd că orașul este ca o vedere melancolică. Dar ca în orice basm, există prinţi şi prinţese, (pe care i-am intervievat), palate şi livezi (pe care le-am pozat), poveşti şi întâmplări (pe care le-am ascultat). Atelierul le-a cuprins pe toate, iar noi şi am încercat să rescriem finalul. Am început să îndrăgesc drumul de la atelierul nostru spre oraş. Mereu simțeam o fericire de copil când treceam de copaci şi dealuri şi dădeam de casele viu colorate ce ne-au amintit de Valea Jiului, Tulcea sau alte zone ce se confruntă cu probleme la nivelul populaţiei de colonişti.

Am compus, filmat, învăţat, rescris, cercetat, refilmat, am râs împreună... şi credeţi-mă că am scurtat în mod considerabil şirul întâmplărilor. Atelierul ne-a adus informaţii pe care nu le găseşti în tutorialele de pe YouTube, lucruri care nu ţi se spun la şcoală sau situaţii în care nu eşti pus acasă, cum ar fi demersul antropologic pe care l-am urmat. În primele zile am avut exerciţii de comunicare, unde am reuşit să cunosc toţi adolescenţii care au participat la atelier, pe care îi voi numi prieteni de aici încolo. În următoarele zile, Alina Manolache ne-a vorbit despre perspectivele unui film, ajutându-ne să înţelegem cât de puternică poate fi o imagine. Alex Mihai ne-a scos puţin din zona noastră de confort şi ne-a familiarizat cu aparatele pe film, întreaga experienţă ne-a ajutat mai încolo când am început să filmăm. Ne-a făcut plăcere să-l întâlnim pe Andrei de la Muzeul Cineastului Amator pe parcursul atelierului fiindcă că a adus întregul echipament necesar pentru vizionările de film şi ne-a învățat să developăm fotografiile.

Oamenii din Anina cu care am lucrat, așa cum este şi normal, s-au împărţit în două categorii: una foarte sceptică – poate datorită faptului că poate s-au simţit invadaţi, priviţi ca nişte subiecţi sau puncte observaționale în demersul nostru -  şi una foarte bucuroasă să vorbească şi să se lase filmaţi. Partea sceptică se temea că nu vom spune adevărul pe care ei îl considerau a fi adevăr (acela că oraşul este încă frumos şi cât se poate de viu și că, este în continuare casă pentru mii de locuitori) ci că vom surprinde doar goliciunea şi disperarea ce există pe de-a locuri, aşa cum o fac media sau turiştii.  Însă noi ne-am îndrăgostit imediat de tot ce ne înconjura şi am încercat să prezentăm oraşul ca şi cum ar fi fost oraşul în care am fi trăit noi.

La atelier, totul pleca de la oameni, totul pleca de la o vreme bună sau de la o drumeţie plăcută, fie spre oraş, fie spre lac. Noi dirijam cursul creativ, îl modelam şi remodelam, renunţam la idei şi apoi ne veneau altele, lucruri pe care l-am învăţat când vorbeam despre producţie sau lucruri pe care le-am învăţat din feedback-urile primite constant. Am văzut în jurul meu mulţi ce veneau cu idei de film sau de fotografie, entuziasmați că mâine ne vom urca în autobuz (despre care aş putea scrie o grămadă) şi vom putea pune mâna pe cameră. Cu siguranţă am simțit cu toţii ceva în Anina. Fie că auzeai  poveşti, fie că găseai obiecte, fie că vedeai cu proprii tăi ochi oraşul, fie că era seară și urma să proiectăm diferite documentare, să le discutăm sau să ne inspirăm din ele, toate zilele s-au încheiat cu o dorinţă arzătoare de somn. Sunt destul de mândră că ieşit mult fum din creierile noastre atunci când încercam să spunem o poveste complexă, încât am fi părut că incendiasem pensiunea.

Până atunci, noi, cei care am trecut deja pe acolo, am pus pe picioare un concept ce trebuie neapărat văzut la vernisaj; un concept ce cuprinde fotografie, film, bandă desenată şi poveşti rescrise, un fel de post producţie finalizată cu ajutorul One World Romania şi a tuturor oamenilor implicaţi în procesul nostru de redare în vizual orașul, care până la urmă e încă viu datorită oamenilor ce nu l-au părăsit şi care vor apărea treptat în tot ce am făcut.

Login