Jurnal din Anina

Un articol de Octavia Bortișcă despre Atelierul de documentare creativă de la Anina, care a avut loc între 22 august și 1 septembrie 2018.

Nu e lucru ușor să ajungi în Anina! Asta am aflat și eu după ce, destul de nesigură, am aplicat la Atelierul de Documentare Creativă organizat de One World Romania la școală. Dar a meritat tot efortul, pentru că a fost una dintre cele mai productive, interesante și neplictistoare săptămâni pe care le-am trăit eu vreodată în timpul vacanței de vară.

Programul, în mare, părea destul de simplu, cel puțin în primele zile: ne cunoaștem între noi, apoi cunoaștem orașul, propunem idei și seara ne uităm la un film, după care oferim feedback (despre film și despre ziua pe care am avut-o). Momentul în care am început să simt că pot contribui și eu cu o idee la acest atelier a fost cam în a 2-a zi, când am fost împărțiți în echipe și am plecat în fostul oraș minier despre care nu știam prea multe, iar ce știam în acel moment suna destul straniu.

Echipa noastră (Theo, Anca, Andrada și eu) era coordonată de Oana Ghera, care ne-a lăsat să ne jucăm cu Polaroidul ei. Exercițiul presupunea  să cunoaștem diferiți localnici, aflând tot felul de informații despre ei( de unde vin, cu ce se ocupă), iar la final, cu acordul lor le făceam o poză. Trebuie să recunosc că nu mi-a fost deloc ușor la început, fiind destul de nesigură pe întrebările și tacticile mele de abordat oameni (care nu prea există), dar după vreo câteva poze făcute de ceilalți colegi, mi-am zis că așa nu se mai poate și că trebuie să fac și eu ceva. La un moment dat am intrat cu toții în magazinul de suveniruri al doamnei Liliana, care era destul de micuț și în care erau înghesuite tot felul de obiecte de artizanat, inclusiv magneți de frigider personalizați cu vederi din Anina. Atunci am început să pun și eu întrebări, iar într-un final am reușit să leg o conversație care s-a sfârșit cu o fotografie Polaroid și cu mulți de ,,La revedere!” și „O zi bună!”.

Pe măsură ce mergeam prin oraș, găseam oameni din ce în ce mai interesanți, cu povești din ce în ce mai diferite. Astfel, la sfârșitul zilei, ne-am putut lăuda cu faptu că am cunoscut o groază de oameni: de la doamna care vindea produse din producție proprie și călătoarea cu trenul ca să ajungă până în Anina, până la un fost membru al unei trupe rock locale. Aceasta, la vremea ei avea un succes demn de invidiat, concertând  în diferite orașe (Reșița, Timișoara, Caransebeș, Oravița), iar cu ajutorul banilor făcuți din muzică au reușit să își cumpere noi instrumente muzicale.

Fiecare zi trecea foarte repede, iar fiecare echipă lucra la câte ceva: harta orașului, poezii, o bandă desenată, filmulețe pe peliculă, fotografii pe film și seriile noastre de Polaroide. Cu acestea din urmă am avut ceva bătăi de cap, pentru că decisesem să atașăm fiecare fotografie de o foaie albă și să desenăm pe aceasta ceva reprezentativ sau locul unde am descoperit acea persoană. Fiind destul de nesigură pe aptitudinile mele la desenat ceream mereu aprobări de la Theo și Oana pentru fiecare linie, dar după ce am început să înțeleg că în cazul în care stric eu ceva, repară Theo, m-am calmat și am pictat fără nicio altă reținere.

Mi se părea foarte drăguț modul în care ne încheiam aproape fiecare seară cu câte un film, iar filmulețele din perioada comunistă prezentate de Andrei de la Muzeu Cineastului Amator au fost printre preferatele mele. În special mi-au plăcut cele care aveau scopul prevenirii unor accidente de munca în mină iar victimele din filmuleț, care se presupune că fi trebuit să fie moarte, mișcau câte un picior, sau se prindeau mai bine de mâinile medicilor. De asemenea, tot în serile acelea, am reușit să văd câteva filme noi, dar și să revăd Planeta Petrila de Andrei Dăscălescu, un documentar care a fost un fel de bază a tot ceea ce am început noi să facem.

La atelierul acesta mi-a plăcut spontaneitatea și naturalețea tuturor lucrurilor care se petreceau, cum apărea de nicăieri o echipa nouă, un proiect nou, sau o tură nouă de mers în oraș în căutarea unor noi povești. Este de menționat faptul că eram vreo 25 de oameni, si nu dispuneam decât de o mașină cu patru locuri, iar orașul se afla la câțiva kilometri buni distanță de cazare. Așadar trebuia să călătorim pe rând, în funcție de nevoile fiecărei echipe, existând momente în care unii din noi rămâneam și câte trei zile la pensiune. pentru că aveam deja toate informațiile necesare pentru proiectul nostru și ne concentram să lucrăm cu ele.

La fel de spontan a apărut și ultima noastră plimbare în oraș. După ce am făcut poze pe film alături de Petra, Andrei și Dalesia până s-a lăsat seara, am găsit într-un părculeț un jurnal mic. Era acoperit de frunze și după ce l-am deschis am aflat că acesta aparținuse unui miner și ca începuse să-l scrie în 1966. 

Cu siguranță, atelierul ar fi încântat pe oricine ar fi participat! Am simțit că a fost un mod productiv de a-mi petrece timpul și chiar am învățat multe lucruri noi. Mi-am descoperit noi pasiuni, precum fotografia pe film și mersul cu trenul (chiar și în drumuri de câte doisprezece ore). Acum, nu mi-a rămas decât să scriu despre experiența mea în Anina și să aștept, atât expoziția cu lucrările noastre care va avea loc la începutul anului viitor, cât și următorul atelier!

 /// așa se sfârșește, exact ca-ntr-un vis

adică fără soluții, neclar și imprecis///

Login