Recomandări: filmele One World Romania 12

Un articol-recenzie de Dalesia Cozorici.

Filmele care au fost incluse în selecţia de anul acesta a Matineelor One World Romania vin cu o încărcătură istorică şi emoționantă pentru a descrie momentele critice prin care au trecut generaţii întregi.

Aceste trei filme mi-au atras atenţia pentru că, în primul rând, sunt surprinse trei ţări la pachet cu mediile sociale şi relaţiile lor diferite şi, în al doilea rând, pentru că fiecare poveste transmisă atinge alte problematici, fie de familie, naţionalitate sau legate de un anumit regim politic. Fie că au în compunere secvenţe din arhive fie că nu, filmele spun povești în care ne vom regăsi cu siguranță.

„Înainte să se întoarcă tata”, de Mari Gulbiani (2018)

Mari Gulibani consemnează o poveste din spatele peisajelor regiunii Pankisi, Georgia: cea a adolescentelor Iman şi Eva, care trăiesc o viaţă obişnuită în societatea musulmane tradiţionaliste, o viaţă în care nu sunt fericite pe deplin. Tânjesc după lucrurile obişnuite şi poate cu cât se maturizează mai rapid cu atât acele peisaje aride în care ele cresc devin un gard de care nu pot trece sau un gard de partea căruia se întâmplă lucruri oribile. Relaţia lor de prietenie e ca un joc de şotron: e inevitabil să n-ajungi să păşeşti pe ultimul pătrăţel, iar cele două protagoniste, asemănătoare dar totuşi diferite, întâmpină pas cu pas d-ea lungul chenarelor, problemele oamenilor mari. Două prietene ce învaţă să poarte hijabul, învaţă să filmeze şi văd pentru prima data un personaj de film, Charlie Chaplin, ne învaţă despre copilărie, fie că te uiţi la ea print-un cerc, fie printr-un ecran lat. 

În întregul documentar am observat un contrast fie între opiniile tinerilor cu cele a bătrânilor, fie între tradiţie şi alte dorinţe, ori între ştirile care erau surprinse la TV (în mare parte despre tinerii care s-au alăturat unei formaţiuni jihadiste dure au alte evenimente politice) şi video call-uri cu taţii acestora, care erau înduioşătore. Au format o imagine în care îi vedem pe aceşti copii crescând atât de diferit de cum am crescut noi şi, totuşi... micile bucurii sunt aceleaşi.

„Distanţa dintre mine şi mine”, de Mona Nicoară și Dana Bunescu (2018)

Nina Cassian sărută o ţigară din cadru în cadru şi lasă pe chipul ei să se citească elegiac, trecutul- de cealaltă partea unei camere de filmat. De la vârsta de cinci ani, de când prima ei poezie despre iarnă a încolţit, viaţa poetei, una deloc uşoară, surprinde oscilaţiile perioadei comuniste, care au marcat activitatea ei şi a tuturor poeților contemporani ei, adesea neînţeleşi de către cei aflaţi la putere. Nina mai fură un sărut din ţigară şi recită odată cu înregistrările vechi, versurile pe care şi le aminteşte perfect. Deşi afirmă că de-a lungul anilor a trebuit să se reprofileze privind metodele de a scrie poezie, nu s-a gândit niciodată să renunţe. Ne poartă prin întreaga ei istorie, de la relaţiile ei amoroase, până la volumele nepublicate din cauza campaniei proletcultiste, atingând în discursul ei chiar şi problematica femeilor în literatură şi discriminările cu care s-a confruntat. O respiraţie greoaie ascunde decenii de versuri, care au apucat să se transforme în personaje juvenile sau care nu s-au mai transformat deloc.

Camorra, de Francesco Patierno (2018)

Am văzut Camorra după ce am vizionat Naples '44 (2016), regizat de acelaşi Francesco Patierno, şi am realizat că deseori regizorul discută problemele societăţii prin prisma revoluţiilor sociale într-un mod atât de liniar şi bine condus, încât vrei să revii din nou şi din nou la ele.  De data aceasta, suntem în Sudul Italiei în jurul anilor ˊ60. Pe străduţele înguste te loveşte câte o haină întinsă, ce pare a camufla micul oraş. Aici copiii nu se joacă în stradă şi nici nu se dau cu bicicleta- aici, ei încearcă să câştige bani din orice. De la vânzarea ţigărilor de dimineaţă şi furtul de portofele până la adevărate jafuri planificate, asta e doar o mică parte din istoria societăţii mafiote Camorra. Un instrument greu de centralizat, extins în toate ţările si dificil de confruntat de către autorităţi.

Prezenţa în film a lui Raffaele Cutolo, un personaj bine-cunoscut, condamnat la închisoare pe viaţă în 1963 şi şeful autoproclamat al organizaţiei mafiote, face cu siguranţă documentarul şi mai inedit. Ceea ce este interesant de urmărit la personajul său este evoluţia de la un interviul la altul, pe care puteţi să o urmăriţi la proiecţia de la festival.

Login