Fără semnal telefonic: zece zile în Anina

Un articol de Irina Novac despre Atelierul de documentare creativă de la Anina, care a avut loc între 22 august și 1 septembrie 2018.

E 8 și ceva. Nu am auzit alarma pusă la telefon, dar o pot auzi pe Andrada din camera alăturată cum cântă ca să ne trezească pe toate cele 6 fete din camera 4.

Mergem cu rândul la baie, iar între timp schimbăm 2, 3, 4, 5, 6, 7 glume între noi. La ora 9 e vorba să ne întâlnim în sala cea mare și să discutăm despre ce o să facem astăzi; dar până atunci, un zgomot ciudat venit din stomac ne spune că avem totuși altă prioritate. Iau niște haine random pe mine și pornesc spre sala de mese, unde știu sigur că într-un colț o să găsesc dulceața de la moașa Ani. Îmi iau farfuria și o umplu cu ceea ce am mâncat în toate zilele, dar mă asigur că îmi păstrez un pic de loc și pentru o felie de pâine unsă cu unt și faimoasa dulceață. E 9 fără 5. Mă duc în sală, mă așez pe scaun și aștept să începem. Cine întârzie trebuie să cânte ceva în timp ce se află în mijlocul cercului format din niște adolescenți care abia așteaptă o ocazie de care să facă un pic de caterincă mai încolo. Nu am întârziat până acum, dar aș face-o numai de-a naibii, ca să îmi descopăr și să îi las și pe ei să îmi descopere artista din mine.

Undeva la mijlocul verii am văzut pe Facebook postarea omuleților de la One World Romania la Școală despre un atelier de documentare creativă la Anina, adică ceva super cool în cealaltă parte a României - destul încât să mă convingă să aplic. A trebuit să scriu un eseu despre mine și să îl trimit. Eseul ăla a fost scris în cea mai onestă și directă stare a mea, când nu am gândit niciun cuvânt și mi-am lăsat degetele să mi-o ia pe dinainte. Am scris și de bine și de rău despre mine, că doar amândouă mă reprezintă. Se pare că omuleților de la OWR la școală le-a plăcut, așa că m-au luat în tabără.

Experiența Anina a început încă din Cluj, de unde am plecat spre destinație împreună cu Sara și Pati, prietenele mele ardelence. O călătorie care trebuia să dureze 7 ore s-a transformat în 12, dar cine nu iubește să își petreacă dimineața în gara din Caransebeș, unde ți se spune că dacă trenul întârzie numai 1 oră și jumătate, înseamnă că ”e bine, se poate și mai rău”. În timp ce ne aflam în sfârșit în trenul spre Reșița, ceilalți luau micul-dejun și se cunoșteau între ei. Dar nu era problemă pentru noi – cu un pic de oboseală și foame a mai trăit omul, măcar ne aveam una pe alta. În ajutorul nostru au venit la gară Petra și Oana, 2 tipe mișto din organizare.

Am urcat în Loganul roșu și am pornit la drum; cu cât înaintam, vedeam din ce în ce mai mulți copaci și din ce în ce mai puține case. Primul șoc a fost să văd liniile semnalului de la telefon scăzând dramatic, însă adevăratul șoc a fost să văd blestematul de E la date mobile, care nici că voia să se schimbe. Pe la 12 și un pic după-amiaza am ajuns și noi la pensiune, care era la câțiva kilometri de Anina. Nu mai era mai nimic împrejur, decât un lac undeva mai încolo și 2 case care nu știu ce au fost înainte, dar arătau cool la exterior (în afară de faptul că una dintre ele era pe jumătate dărâmată, dar asta făcea parte din farmec). Când am intrat în sală, era destul de liniște. Toți stăteau într-un cerc și prezentau activitatea: erau grupați câte 2, după ce au discutat despre ei, urmând ca apoi să se prezinte reciproc în fața tuturor. Noi am prins numai sfârșitul celei de-a doua părți. Lumea părea destul de timidă și urma să fie la fel și la prânz. După ce am mâncat am avut puțin timp liber, înainte de o plimbare sănătoasă de vreo 6 kilometri în total, până în Anina, orașul nou. S-a întâmplat ca ora aia de pauză să fie momentul oportun de bonding pentru cele 6 fete din camera 4 – de la un ”tulai, Silvie!”, frază pe care moldoveanca de mine nu a înțeles-o la început și care, într-un moment de confuzie totală a trebuit să întrebe cine e Silvia, la un grup de fete care râdeau numai uitându-se una la alta și care stăteau de vorbă în fiecare noapte până pe la 4 dimineața.

După cei 3 kilometri parcurși pe jos am ajuns în orașul nou. Eram vreo 20 și ceva de oameni, cu aparate și telefoane în mână, care ne uitam în stângă și în dreapta, de parcă eram la expoziție. Nouă nu ni s-a părut ciudat la început, dar avansând, am observat că localnicii ori ieșeau la balcon și ne urmăreau cu privirea, ori se opreau din jucat table. Noi îi priveam pe ei și ei ne priveau pe noi. Am văzut blocuri cu oameni și blocuri fără oameni, pline de graffiti și obiecte dubioase. Am văzut asfalt cu gropi adânci și cărări prăfuite. Am luat o pauză de câteva minute, apoi am ales să încheiem expediția prin necunoscutul Oraș Nou. Ne-am întors la cabana din Marghitaș după ce ne-am aprovizionat cu energizante și ciocolată de la alimentara de la ieșire din oraș. Seara am terminat pe la 7 și jumătate, iar pe la 9 ne-am adunat cu toții în sala mare ca să ne uităm la un documentar despre minele de la Petroșani. Am adormit pe scaunul inconfortabil, încercând să țin ochiul stâng deschis și pe cel drept închis. Până la urmă, i-am închis pe amândoi, în timp ce restul se uitau la film și discutau despre el.

Cele aproape 10 zile au fost pline de oameni faini, joculețe, ghicitori, dulceață și povești. Nu vreau să vorbesc aici despre ce am descoperit fiecare în și despre Anina, pentru că vreau să vedeți și să auziți cu ochii și urechile voastre la expoziția ce va să vină. Până atunci, eu nu pot decât să mă gândesc cu melancolie la perioada aia de sfârșit de august-început de septembrie departe de familie, fără semnal la telefon, povești până la 4 noaptea și descoperiri – de sine și de împrejur.

Login