Andrei Schwartz, fostul „acuzat în pantaloni scurți”, la discuție cu elevii de la colegiul Coșbuc

René Kubášek

Vizionarea documentarului Afară, în regia lui Andrei Schwartz, care a fost prezent, a marcat deschiderea clubului de film One World Romania la Școală din Colegiul Național Bilingv „George Coșbuc”. 
Afară este un film despre vinovăție și conștiință, despre un om care ajunge în penitenciarul Rahova și care încearcă să-și găsească locul într-o lume care nu-l vrea și pe care n-o mai recunoaște și despre un regizor care petrece ani de zile încercând să-l înțeleagă.

În urma proiecției, regizorul a avut o discuție deschisă cu elevii. Interviul de mai jos cuprinde unele din întrebările puse de elevi, dar și răspunsul lui Andrei Schwartz când a fost întrebat cum s-a simțit în fața unui public tânăr.  

 

Când ați aflat de Gabi și ce v-a atras la povestea lui?

Gabi a fost cel care a venit și m-a contactat, când am făcut filmul Jailbirds în Rahova, cu aproximativ 10 ani înainte de acesta. A venit la mine și m-a întrebat dacă vreau să aflu ceva despre modul în care se comite o crimă și despre antisemitism. Am stat de vorbă vreo patru ore în atelier și m-am putut identifica foarte bine cu ceea ce povestea el. Poveștile lui erau foarte frumoase și el ca om mi s-a părut interesant. S-a stabilit între noi o anumită apropiere sufletească care durează până astăzi. Așa am dat de Gabi. Sau așa a dat el de mine, mai bine zis.

Care este relația dumneavoastră cu Gabi?

În principiu, apare această problemă regizor-protagonist. De fapt, eu îl folosesc pe el și el mă folosește pe mine. Acest lucru nu trebuie să fie uitat nicio secundă. Încurcătura în cazul nostru a fost că noi am devenit prieteni.

Cum a fost primit documentarul de publicul din Germania?

Toată lumea a fost de partea lui Gabi, la unul dintre premiile pe care le-am primit, publicul a spus la sfârșitul filmului că după acest film îți dai seama că nu te afli în poziția de a îl judeca pe altul. Și asta mi se pare că este o chestie corectă. Lumea nu se uită atât la penitenciar ca atare, pentru că nici nu este un film despre penitenciar, este un film despre ce se întâmplă în afara penitenciarului și cum decurge viața. Spre stupoarea mea, pentru spectatori, Gabi rămâne un tip simpatic, indiferent de ce a făcut.

Știam că Gabi nu era pregătit să se reintegreze in societate, pentru ca in 21 de ani de inchisoare a vorbit doar 45 de minute cu un psiholog, timp în care și-au zis bancuri. În România nu există mecanisme de reintegrare a foștilor deținuți, pe când în Germania, în ultima parte a pedepsei deținuții ies afară și încep să își găsească job, să înceapă procesul de reintegrare.

Cum este să filmezi în penitenciar față de filmatul afară?

Trebuie să spun că a fost chiar mai plăcut de filmat în penitenciar decât afară, pentru că oamenii erau mult mai amabili cu noi. Afară de multe ori toți sunt scandalizați că de ce mă filmezi pe mine. În penitenciar toți știau ce facem și de asta a fost o atmosferă destul de caldă. Totuși, este clar că ceea ce filmăm noi în închisoare, nu este același lucru cu ceea ce se întâmplă în fiecare zi. În momentul în care venim noi cu camera, se schimbă situația. De exemplu, această mâncare care i se gătește lui Gabi, bineînțeles că în mod normal, nu are loc niciodată acolo. Chiar dacă nu era o situație care se petrece în fiecare zi în penitenciar, modul în care interacționau ei, unii cu alții, nu era deloc neautentic.

Ați menționat în film că în copilărie ați avut și dumneavoastră probleme cu poliția, sistemul, despre ce este vorba?

Eram în clasa a doua sau a treia la școala generală de pe magistrală, când se construia încă magistrala. Într-o zi ne-au luat pe vreo 10 din clasă, ne-au dus pe șantier și fiecare a trebuit să aducă câte un termometru. Eu am un frate geamăn și le-am luat și le-am ascuns în pivniță. Mergeam din când în când să ne uităm la ele. Bunică-mea, care își pusese sarmalele în pivință, a găsit termometrele și s-a dus și i-a spus mamei. Mama ne-a luat la bătaie, întrebându-ne de unde le avem. Bineînțeles că i-am spus de unde le aveam și atunci a venit a doua zi la școală și i-a întrebat pe toți care a mai păstrat termometrul? A adunat toate termometrele și s-a dus și le-a predat la Miliție. Și ca să nu-i bage pe toți în buculuc, când au întrebat-o de unde le are, a spus că eu le-am luat pe toate. Ne-au acuzat pe amândoi, pe ea că n-a avut grijă de mine și pe mine că am furat termometrele. Așa că eram la vârsta de nouă ani, cu pantaloni scurți, pe holul Procuraturii din București.

La proiecția de la Colegiul Național Bilingv ”George Coșbuc” ați avut un public tânăr, care nu este obișnuit cu filmele documentare. Care este diferența dintre un public format din liceeni, față de publicul pe care îl aveți de obicei la un festival sau la o proiecție?

Eu nu văd absolut niciuna. Pentru mine sunt toți oameni care gândesc mai mult sau mai puțin. Nu găsesc discuțiile cu așa-zișii specialiști mai interesante. De fapt, pot fi mai blazate, pentru că acolo capeți întrebări tehnice, de exemplu: cum ți-ai obținut aprobarea? Un detaliu care poate fi interesant doar pentru un public foarte restrâns .

Eu consider că discuțiile cu publicul se dezvoltă în sine, de aceea cu cât ai mai mult timp la dispoziție, cu atât e mai bine. Am fost atât de fericit astăzi când mi s-a pus întrebarea, legată de prima mea experiență cu poliția, pentru că nu mi s-a mai pus întrebarea asta niciodată, la niciun Q&A. Eu am amintit acest aspect în toate scenariile mele, ca să se vadă poziția de unde pornesc de fapt, „acuzatul în pantaloni scurți”.

O ultimă întrebare: Ce face Gabi acum?

Gabi trăiește în Germania, chiar m-a sunat de dimineață că și-a dat demisia de unde lucrase, pentru că îl exploatau și a fost la un interviu la McDonald's, unde va începe să lucreze de săptămâna asta.

 

Login