Interviu cu Răzvan Georgescu, regizorul documentarului ”Pașaport de Germania”

Când am văzut pentru prima dată „Pașaport de Germania”, nu știam nimic despre subiectul emigrării în masă a germanilor din România comunistă, proces care a fost considerat cel mai mare trafic de persoane din timpul Războiului Rece. Filmul pune în discuție o grămadă de probleme, dintre care și importanța patriei, multiculturalitate și minorități, datoria unei națiuni față de oamenii de aceeași etnie de peste granițe, comunism și corupție.

Realitatea din film e foarte diferită de realitatea mea. Într-o anumită măsură, întotdeauna mi-a fost greu să îmi imaginez cum ar fi fost să trăiesc atunci, înainte de ’89.

Ulterior, am avut șansa de a sta de vorbă prin Skype cu domnul Răzvan Georgescu, regizorul filmului „Pașaport de Germania” despre documentar și nu numai (nu m-am putut abține să nu pun și câteva întrebări generale în legătură cu viziunea dumnealui despre creație și film documentar).

Răzvan Georgescu este, printre altele, regizorul filmelor „Testimonial”(2008) și „Pașaport de Germania” (2014). A copilărit în Timișoara, fiind afectat direct de emigrarea în masă a germanilor, iar în prezent locuiește în Germania.  

Ce v-a determinat să faceți un film despre drama trăită pe timpul comunismului de germanii ce locuiau în România?

Dramă e un cuvânt greu.  Nu știu dacă a fost o dramă. Da, îți pierzi patria, îți pierzi locul în care strămoșii tăi au trăit de 850 de ani și unde au clădit o cultură. Într-un fel, e o tragedie. Totuși, nu a fost numai o dramă pentru ei, a fost și șansa să plece din această țară în care, în ultimele decenii, nu își găseau locul și în care viața de zi cu zi devenea tot mai grea, pentru toți cetățenii. În plus, sunt de părere că orice migrare, orice periplu, orice plecare este, într-un fel, și o șansă. Te îmbogățește. Ei, de pildă, au avut și cultural de câștigat din această plecare. Prin emigrare au ieșit în lume, au ajuns în modernitate. Datorită limbii pe care au putut totuși să o vorbească și să o  cultive chiar și în România comunistă, ei s-au integrat fără complexe  în Republica Federală Germania. Nu este de mirare că în ultimii cinci ani două premii Nobel au fost atribuite unor reprezentanți ai comunitățiii șvabilor din Banat, amîndoi cu ani de liceu făcuți în România, amîndoi emigrați în Germania in cadrul acestei operațiuni de răscumpărare a etnicilor germani din România:  Herta Müller, premiul Nobel  pentru literatură, 2009  și Stefan Hell, premiul Nobel pentru chimie, 2014. Desigur, pierderea culturii și tradiției germane în România și circumstanțele în care  ea s-a petrecut rămân un capitol dureros pentru toți participanții.

Cum mi-a venit mie ideea?  Am fost martor la acest eveniment, deci într-un fel am fost afectat personal. Urmând liceul german din Timișoara, am fost mereu martor la cum au plecat toți prietenii mei, colegii mei de clasă, inclusiv cea care avea să îmi devină soție și pe urmele căreia am plecat și eu, în cele din urmă, în Germania.  Am fost martor direct al acestei dispariții a unei culturi întregi din România.  Se auzeau zvonuri în Timișoara anilor 1970-1980, când eram la școală, că Germania ar plăti pentru nemții care plecau din România, dar erau doar zvonuri. De abia în anii ’90, când am început să fac filme în Germania, m-am întâlnit cu cancelarul Kohl pentru cu totul alt film și el mi-a povestit că a existat  și acest comerț neoficial, dar foarte clar stabilit între Germania și România, de cumpărare, dacă se poate, a tuturor germanilor din România.

Cum îți poți da seama, ca regizor, dacă povestea unui om este relevantă pentru  mesajul documentarului?

E mai simplu la un portret, pentru că deja ai făcut o selecție. Când faci un film despre un subiect mai amplu în care ai mai mulți protagoniști, e un pic mai dificil. Pentru mine, contează și chimia dintre mine și protagonist.  Dacă ea există, atunci discursul e autentic. Ori, autenticitatea în filmul documentar este esențială. Desigur că protagoniștii pe care îi identific în perioada de research sunt mult mai mulți decât cei care apar, în cele din urmă, în final (uneori într-o proporție de cinci la unu). E un proces lung, în care îi întâlnesc înainte, stau mult de vorbă cu ei, fie la telefon, fie îi vizitez. Cei care rămân în film sunt o minoritate.  

Am înțeles. Referitor la „Pașaport de Germania”, cum a avut loc acest proces?

Am început să caut protagoniști în cercuri concentrice. Mai întâi am discutat cu oameni foarte apropiați mie, care au trecut prin această perioadă,  în care comunitatea germană a dispărut din România; fie oameni care au făcut parte din acest proces de emigrare, fie prieteni, fie oameni care știau despre această situație. Deci, cum spuneam, cercuri concentrice– m-am îndepărtat tot mai mult de experiența mea personală, discutând, până când am ajuns la nivelul miniștrilor și politicienilor de vârf care au ținut sforile în mână în toată această poveste. Până la urmă, s-a filtrat un număr restrâns de personaje pe care am încercat să le selecționez  în așa fel încât să capsuleze în biografia lor cât mai multe aspecte importante pentru acest film, cât mai multe povești din această mare poveste, această epopee a emigrării.   

Cum credeți că este percepută această problemă de elevii de liceu în genere?

Mi-e greu să spun pentru că n-am avut foarte multe contacte cu elevii de liceu în România. Cumva văd la copiii mei că sunt iritați de ce s-a întâmplat. Sper ca tinerii din România să fie interesați de aceste evenimente și să-și facă o părere proprie. De aceea, nici filmul nu are un comentariu. Filmul nu te duce de mână. Desigur,  influențezi cumva, prin montaj, prin asocierea imaginilor, a interviurilor, a muzicii.  Dar nu are un comentariu, deci nu e o lecție de istorie. Important e ca fiecare să își facă o părere, să se gândească,  este un imbold de a-ți face niște gânduri asupra acestui subiect. Și să te uiți în stânga și în dreapta ta; ce se întâmplă cu colegul din stânga ta, dacă e de altă etnie, cum trăim împreună, ce facem ca să ne simțim toți la locul nostru într-o societate liberă, să ne simțim totuși bine împreună. Într-un fel, filmele acestea care intră în școală sunt importante și ca să ne uităm un pic în jurul nostru, să vedem ce se întâmplă cu seamănul nostru, cu societatea noastră în general și ce putem învăța din trecut.  

Îmi place foarte mult faptul că documentarul îți lasă spațiu să îți formezi părerea ta despre subiect, fără să dea un comentariu. Mi se pare că e posibil ca prin filmul documentar ca gen să se manipuleze opinia ocazional.

Absolut. Poate să fie un gen periculos. Trebuie să îți faci un set de valori și  de criterii când realizezi un film documentar.  Michael Moore, de exemplu, este un autor de film documentar foarte implicat, dar, iarăși, chiar dacă luptă pentru o cauză pe care majoritatea dintre noi o considerăm bună, este totuși un manipulator.  Este un autor de film militant. Sunt bune și acestea, dar nu este opțiunea pe care mi-am ales-o eu în a face filmele documentare.  Lucrând și destul de mult timp pentru  BBC, întotdeauna  am încercat ca prezența autorului să fie cât mai redusă. Mi-a trebuit mult timp ca să mă încumet să  zic nu – prezența mea sau respectiv opțiunile mele sunt totuși foarte importante pentru film, atât pentru a te lega emoțional de un subiect, cât și de a comunica acest subiect în mod personal, autentic, fără să fie didactic sau povestit la persoana întâi, dar să și atingă publicul.  E o chestie de opțiune, cum îți alegi tu instrumentarul documentarist.  

Credeți că filmul documentar ar putea fi util ca metodă alternativă de învățare? 

Eu cred că filmul documentar, prin varietatea formelor lui și prin abordările unor subiecte care ne privesc, cumva, pe toți, inclusiv subiecte care sunt tratate în școală,  este o metodă complementară foarte bună, nu neapărat alternativă.  Tot timpul cu îngrădirea că, orice ai face, un film documentar, oricât de neutru și de obiectiv ar părea, este totuși opera unui om din spatele camerei, care încearcă să transmită ceva.  Acolo trebuie să existe anumite rezerve în interpretarea filmului.

Din câte am auzit, la One World Romania la Școală  există și programe de însoțire a profesorilor, o metodă de a-i asista la predarea acestor subiecte. Filmele sunt însoțite și de o broșură, lucru care mi se pare remarcabil, un fel de cârjă ajutătoare pentru cadrele didactice și pentru elevi.  

Care vi se pare cea mai interesantă parte din realizarea unui documentar?

Fiecare parte a acestui proces e interesantă, după părerea mea. Cel mai mult, pe mine, mă fascinează montajul, faza finală, când toate aceste instrumente, perspective și fire narative se orchestrează și se încheagă într-o formă. Dramaturgia unui film mă interesează în mod special pe mine și acord foarte mult timp căutării unei forme adecvate. Există și un moment de frustrare în această fază, a montajului, a dramaturgiei – îți lipsesc elemente uneori. Nu e ca la filmul artistic; mai greu poți să refaci anumite filmări. Cu toate acestea,  pentru mine cea mai împlinită fază a acestui proces de facere a filmului documentar este montajul –aducerea lui într-o formă, închegarea lui. Dar, sigur că îmi place și să călătoresc și să fac filmări, să fac research. Partea care îmi place cel mai puțin este finanțarea unui film.  

Citind și despre alt film realizat de dumneavoastră, „Testimonial”, mi s-ar părea că acela poate fi considerat mai personal, fiind și despre procesul de creație.

Deși par diferite, „Testimonial” pornind de la o experiență existențială foarte personală a mea, cele două filme totuși se aseamănă. Și „Pașaport de Germania” pleacă de la experiența mea personală de martor al acestei plecări a nemților din Romania. Cu toate acestea, în niciunul dintre cele două nu povestesc la persoana întâi.  Nici în „Testimonial”, care, într-adevăr, vorbește despre explorarea creativității la limita dintre viață și moarte, în preajma unei boli sau a unei prognoze proaste,ba chiar a mortalității iminente (eu fiind confruntat la vremea aceea cu o diagnoză nasoală), nu era vorba de persoana mea, de boala mea. Am căutat  interlocutori care să mă ajute pe mine să înțeleg ceva din această confruntare, în speranța că, în felul acesta, voi înțelege poate și eu dar și publicul ceva din rolul creativității. Dacă prin film voi afla ca perspectiva propriei morți  sau o boală pot să fie un imbold pentru creativitate, atunci poate ne va fi – mie, dar și publicului – mai ușor să  facem față unor astfel de confruntări, atunci când ele se vor ivi. Repet, fără să mă pun pe mine ca subiect de film în față.  

Cumva ridică și problema dacă prin creație se poate obține imortalitatea?

Da, deși sună poate prețios, cred că toți avem o dorință de a lăsa o urmă în nisip, ca Hänsel și Gretel, să lăsăm niște pietricele în spate ca să putem fi găsiți chiar dacă nu mai suntem. Poate fi orgolios, dar este și o chestie foarte umană.  După părerea mea, artiștii – iarăși sună pretențios – sunt mai aproape de cele nemuritoare pentru că la rândul lor sunt creatori de ceva. Creează ceva nou în speranța că va rămâne și va supraviețui. Acesta a fost demersul filmului, de a căuta în ce măsură creativitatea poate fi o consolare în fața morții.  Sună foarte trist, dar se poate și râde la acest film.  

Am discutat puțin mai pe larg, apoi, despre comunismul din România, în general, din curiozitatea mea pentru acest subiect. Atât pentru Răzvan Georgescu, cât și pentru mine, se pare că „libertatea este mai presus de orice”.

 

Login