One World și nu numai. Ca să-ți stârnească pofta de documentare.

Documentarul nu-i o emoție de gradul 2 - scrie pe afișul printat strâmb, cu scotchul dezlipit, lipit deasupra tablei.
Profesorul de matematică intră în clasă, se uită la elevi și după își indreaptă privirea spre tablă. E miop. Nu vede prea bine ce scrie pe afiș. Se chinuie să descifreze scrisul, se uită din nou la noi și pleacă, clătindăndu-se spre catedră.

“Cine a lipit ăla acolo sus?”. Nu răspunde nimeni. Mă fac că mă uit în caiet și înghit în sec, prefăcându-mă că încerc să înțeleg problema predată în ultima oră.

Știu că, dacă recunosc că eu am lipit afișul acolo, o să mă scoată la tablă, o să țipe la mine, o să tremur, o să zic definiția logaritmului, o să greșesc și o să mă trimită la loc. “4!” răsună în capul meu. Așa că tac.

“Cine a lipit acolo afișul, vorbesc singur sau ce?”. Îmi fac de lucru în ghiozdan.

“Nu știm domnu’, a apărut acolo acum câteva zile”.

“Auzi la ei…documentarul e emoție de gradul doi…eu aș zice că e prostie de gradul doi”. 

Și așa începe povestea mea despre cum m-am îndrăgostit de filmul documentar, la început ca să-i schimb percepția profesorului meu de matematică și după, sa îi fac și pe alții să îmbrățișeze filmul documentar așa de tare încât să nu mai vrea să îi dea drumul vreodată. Dacă am reușit sau nu, de asta nu sunt foarte sigură, dar știu bine că am reușit împreună cu alți adolescenți la fel de plini de poftă de documentare, să schimbăm ceva, cât de mic în liceele noastre.

Hai să te plimbi puțin cu mine prin lumea asta a documentarelor despre oameni și drepturile lor.

 De One World Romania ai auzit sigur, singurul festival de film documentar dedicat drepturilor omului din România, care în fiecare primăvară te scoate la un date de o săptămână în care mergeți împreună prin cinematografele din București, mâncați documentare pe pâine, beți cafele reci și sorbiți fiecare discuție cu regizorii și invitații speciali. O săptămână care te duce în toate colțurile lumii, îți arată oameni care ajung să-ți fie super-eroi și care te schimbă și te scapă de orice percepție greșită pe care o aveai înainte. O săptămână care mie mi-a fost de ajuns ca să mă facă să zic: “ Mie încă îmi mai e poftă de documentare” și apoi să mă readucă, cu fiecare ocazie, în fața unui proiector care începe cu aceleași litere mari și albastre “ONE WORLD ROMANIA”.

Ăsta-i festivalul One World Romania, care anul acesta a ajuns la a10 a ediție și continuă să unească oamenii în sălile de cinema mult timp de acum înainte. Mulți ani înainte, zic eu, că nu mai e așa mult până la 100

Și apoi e One World Romania la Școală, în care ne jucăm noi, adolescenții, cu documentarele. Le proiectăm în școli, pe unde și cu cine apucăm, le discutăm în pauze pe holuri și improvizăm săli de cinema din laboratoare de chimie. Coordonăm cluburi în toată țara și din când în când ne punem ideile la un loc și uite cum, din dragoste de film documentar, mai facem și un pui de festival. Că doar o săptămână pe an nu e de ajuns, nu?

Și așa a apărut AdDOC-ul nostru. Cum? Numai noi știm, adolescenții pasionați de filme documentare care la ora 5 dimineața alergau să prindă trenul spre Dolj, Cetate, locul unde, împreună, am pus bazele a ceea ce urma să fie prima ediție a festivalului de filme documentare românești în licee - AdDOC. Și uite așa, fără să ne cunoaștem între noi, am ajuns să îi facem și pe alții să ne cunoască, aducând filmele documentare în liceele noastre.

La liceul nostru am proiectat 6 filme documentare din selecția de 10 a festivalului. 6 filme cu bune și cu rele despre societatea noastră, selectate de adolescenți din toată țara.

Luna mai a fost o lună în care One World a fost peste tot cu mine, de la discursurile repetate de mii de ori profesorilor “am și eu proiecție în sala 16, îi lăsați să vină?”, afișele lipite strâmb în curtea din spatele școlii, articolele scrise în grabă la miezul nopții despre documentarul meu preferat și abțipildul AD DOC de pe telefon care aproape s-a dezlipit, toate astea au fost peste tot cu mine în luna mai și, mai presus de toate, amintirile, experiențele și oamenii pe care i-am cunoscut, m-au făcut să vreau să mai stea luna mai încă puțin.

Proiecțiile din liceul nostru, la fel ca și documentarele pe care le-am proiectat, au fost și cu bune și cu rele, dar am învățat câte ceva din fiecare lucru, fie el bun sau rău. De la cum să pornesc un proiector cu un pix, cum să aduc profesorii și elevii mai aproape de filmul documentar, cum să lipesc afișele în așa fel încât să nu le mai rupă nimeni, cum să țin o discuție despre un film cu 3 copii în sală (dintre care toți voluntari) și până la faptul că boxele nu pornesc decât dacă le bagi în priză, AdDOC-ul mi-a facut luna mai una plină de aventuri, râsete și plânsete și covrigi cu mere după proiecții.

Cât despre public, ei bine a fost și n-a fost, aveam proiecții cu peste 60 de persoane în sală și unele cu 2-3, dar încet-încet și cu răbdare crește mintea mare! Pentru mine a fost îndeajuns când, după o proiecție, a venit la mine o fată și mi-a zis “Îmi place tare mult ce faci la noi în liceu” și cred că, dacă am reușit să schimbăm sau cel puțin să bucurăm măcar o persoană prin AdDOC, atunci ne-am făcut treaba!

Nu cred că aș schimba nimic la proiecțiile pe care le-am avut, poate aș aduce mai mult scotch de rezervă, dar în rest, eu zic că a fost o lună plină și frumoasă și fiecare proiecție a fost specială în felul ei și m-a făcut să întâlnesc, să râd și să plâng cu oameni din liceul meu și nu numai. Și ăsta e cel mai frumos lucru, când un film documentar reușește să unească!

Și am mai învățat ceva. De la profesorul meu de matematică.

Proiectorul din sala 16 merge numai dacă are bateriile încărcate. Așa e uneori și cu felul oamenilor de a gândi. Bateriile trebuie încărcate din când în când. Și asta am încercat noi să facem toată luna mai: să încărcăm bateriile care schimbă mecanismul de a percepe și de a înțelege problemele din societatea în care trăim.

 Pe 2 mai, dupa proiectia “Toto si surorile lui”, in parc la Caracal, semnam un poster AD DOC cu o carioca aproape terminata “One World. One Love. de la Ana din Cosbuc”. Acum, dupa aproape o luna de festival, stau in curtea scolii, cu o carioca nou nouta si scriu pe afisul mare: “Ultima proiectie in Cosbuc. Veniti”.

Acum iar mi s-a terminat carioca.

Carioca cu care am semnat toate posterele AD DOC la deschiderea din Caracal. Carioca cu care am scris pe brosurile impartite prin liceu. Carioca cu care am facut planul primului concert Playhood. Carioca mea neagra care imi placea mult.

Da imi iau alta nou nouta pentru a doua editie a festivalului AD DOC.

Ne vedem si la anu’ si pana atunci spread the love, ca pana la urma doar e One World. One Love

de la Ana din Cosbuc.

 

Login