Cătălin Farcaș despre „Frăția”

A.S.F. Frăţia Bucureşti este singurul club din România care funcţionează după principiile egalităţii şi ale toleranţei. Pentru românii de aici, vârsta, rasa, etnia, religia sau dizabilităţile nu prezintă nicio piedică în calea afirmării, iar singurele criterii de selecţie sunt puțin talent și motivația. - NY Times

Documentarul Frăția (2016) aduce în discuție povestea unei echipe de fotbal din divizia a cincea și pasiunea lor comună ce a dus la depășirea problemelor din viața fiecăruia - fotbalul.
Lăsați dușmănia și iubiți Frăția, spune Constantin Zamfir, patron de 40 de ani al ASF Frăția, fost jucător care a sacrificat tot pentru a duce mai departe dragostea sa pentru fotbal, dar și pentru toleranță - Aici nu se ține cont de vârstă, rasă, frumusețe… De-asta se numește Frăția. Avem români, rromi, persoane de culoare, turci, toate națiile în echipă.

Aflând atâtea lucruri interesante despre această echipă de fotbal care pune în prim plan egalitatea și toleranța ca valori, nu câștigul, lucru rar întâlnit în orice sport competitiv, am decis să stau puțin de vorbă cu regizorul documentarului Frăția, Cătălin Farcaș, fost jurnalist de televiziune cu o experiență de 13 ani în reportaj și documentar TV.

Cum a ajuns acest subiect la dumneavoastră și de ce v-ați hotărât să îl alegeți?

S-a întâmplat să ajungă la mine subiectul prin intermediul unor știri scurte care au apărut (pe ici, pe colo) în presă și am zis că merită să vedem despre ce este vorba. Am descoperit personaje senzaționale și am văzut că era mult mai mult decât o poveste dată de un portar care are o singură mână, dar care reușește să apere. După ce am văzut că sunt personaje foarte frumoase și foarte puternice despre care trebuie să se vorbească, am zis că merită. E acel moment când vrei să afli mai multe despre oameni, despre un loc, despre o idee, despre un fenomen și simți că merită să îl duci mai departe.

Ce credeți că face Frăția diferită de celelalte echipe de fotbal?

Echipa pe care am filmat-o noi reprezintă un model de acceptare, de non-discriminare de orice fel. Are în componența ei oameni de vârste diverse, venind din medii sociale diferite, ceea ce îi face pe oameni unici și ne-a făcut și pe noi să petrecem cu bucurie foarte mult timp la filmări. Toți acești oameni au o pasiune comună care i-a făcut să depășească orice fel de bariere. Fie că e vorba de oameni mai săraci, fie mai bogați, de oameni care au studii superioare sau oameni care au mai puțină școală, ei întodeauna au fost împreună pentru o pasiune care i-a făcut să depășească greutățile vieții. Am fost impresionați, de asemenea, de modelul pe care l-a adus Tudorică, portarul care are doar o singură mână și care s-a luptat foarte mult pentru a-și atinge țelul, de pasiunea lui de a apăra cât mai multe goluri pentru echipa sa. Am fost impresionați și de modelul pe care îl seta antrenorul, venit din altă țară, deci nevoit să se adapteze României și mediului nostru foarte diferit. Frăția este despre oameni care au reușit de-a lungul timpului să treacă peste bariere și să lupte împreuna pentru pasiunea lor.

V-ați regăsit în vreun fel în documentar? În tipurile de oameni pe care i-ați surprins, în felul în care gândesc și luptă pentru pasiunea lor?

Din punctul acesta de vedere, da, pentru că în viață trebuie să lupți pentru pasiunea care te face pe tine fericit la locul de muncă pe care ți-l alegi, în drumul tău în viață. Atât mie, cât și lui Paul, operatorul cu care am filmat, Paul Spiroiu, prietenul meu, ne-a plăcut foarte, foarte mult faptul că am văzut oameni toleranți, oameni care reușesc să se respecte și despre asta este, până la urmă, Frăția.

Documentarul Frăția a avut premierea în 2016 la Festivalul Internațional de Film Francofon în Acadie, Canada. Ce impresie a avut audiența din Canada și cum s-a văzut România prin ochii documentarului Frăția?

Au fost oameni care s-au emoționat, au fost oameni care au zâmbit, care au suspinat în momentele în care a făcut același lucru și publicul din România. Mi-a plăcut mult de tot că au fost tineri, au fost copii în public și acolo. Primele întrebări au venit tot de la ei, la fel ca în România, și asta m-a bucurat pentru că a însemnat că a ajuns mesajul documentarului exact acolo unde se poate crește, acolo unde pot încolți semințele. Și au fost întrebări ca și aici, legate de echipă: dacă este vorba de o echipă reală sau dacă era vorba de actori, dacă ei încă mai joacă și ce se întâmplă cu ei. Au fost reacții frumoase la fel, inclusiv din partea ziariștilor care au vorbit despre documentar la Radio-Canada. A fost frumos. Și au fost și oameni din comunitatea românească, a fost o primire foarte călduroasă.

Care credeți că este rolul regizorului de documentar în societate, mai ales în educația tinerilor?

Cred că regizorul are o mare responsabilitate, pentru că, atunci când propagă un model de viață, trebuie să-l facă foarte atent, pentru că tinerii pot fi influențați și trebuie să facă alegerile foarte juste, astfel încât să ajungă la ei cele mai frumose și cele mai corecte modele de viață. În același timp, este normal să aibă o responsabilitate mare , pentru că documentarul vorbește despre o profunzime pe care oricine, mai ales un tânăr în formare, trebuie să o aibă - o profunzime a vieții, o profunzime a observației. Atât regizorul, cât și producătorul de film documentar, care de foarte multe ori se întâmplă să fie unul și același, trebuie să fie foarte atenți.

Am discutat și despre cum putem aduce filmul documentar mai aproape de noi, generația tânară și am căzut de acord că trebuie să oaducem aproape de filmul documentar, mai exact prin proiecții în cinema sau școli și prin discuții libere între tineri, pe baza subiectelor aduse la lumină în urma filmelor.

Login