Maria Persu despre documentar sau ba

La prima proiecție One World Romania la Școală pe care am organizat-o, s-au prezentat  în total șase spectatori - eu, încă o voluntară de la festivalul One World, cineva care s-ar putea numi prietena mea cea mai bună, o tipă care, întâmplător, era pe la bibliotecă în ziua aia și încă una, venită din proprie inițiativă. Și, nu în ultimul rând, mai era doamna bibliotecară, care mai trăgea din când în când cu ochiul de după ochelari și de după monitorul pe care rula lent un joc de Solitaire, destul de mulțumită de ceea ce se întâmpla în biblioteca  liceului. A fost un mic șoc. Înainte de acest eșec, nu mi-ar fi trecut prin cap că-i greu să aduni oameni de vârsta mea la film. În urma acestei povești,  mi-am dat seama că, dacă adaugi documentar după cuvântul film, lumea își cam pierde entuziasmul, cel puțin în primă instanță. 

Primul meu rateu ca proiecționist a ajuns să fie, de fapt, un mic  experiment  antropologic, începând chiar de la campania de promovare. Neavând timp să facem mare lucru, că era prea din scurt, am ajuns să mă plimb din clasă în clasă, cerându-le colegilor mei să-mi acorde un minut de atenție. „Hei, azi se pune un film la bibliotecă”. „Aha, ce film?” „Documentar. De la One World Romania la Școală, dacă ați auzit de noi”. Apoi, am adăugat ceva care, foarte posibil, mi-a fost fatal, asta pentru că alesesem și  un subiect ce, din păcate, în România reprezintă  încă, pentru mulți oameni,  o controversă. „Children 404, despre comunitatea LGBT din Rusia.” Majoritatea nu se arăta doritoare, fiind probabil un subiect ce nu-i atingea prea tare și pe ei, iar din când în când mai auzeam și un „hăhă, e despre poponari”. Unii erau, totuși,  interesați să vină, dar pentru că fuseseră anunțați prea târziu, n-au reușit să ajungă.

Vina a fost a mea - n-am știut cum să-i atrag pe colegii mei.  E cât se poate de clar că, pentru majoritatea liceenilor, filmele documentare înseamnă cam ce se vede la TV pe Discovery, National Geograpic sau History Channel, unde o voce masculină și calmă, cu un accent britanic extrem de posh, îți explică ce s-a întâmplat în războiul cutare, cum vânează hienele din nu știu ce haită sau cum au ajuns extratereștri pe Pământ.  

Și nu mă refer aici doar la tinerii bucureșteni, ci la adolescenții din toată țara. Bogdan Găman, unul dintre coordonatorii clubului de film One World din Lupeni, mi-a spus că a primit susținere solidă din partea profesorilor din liceul lui, dar că i-a fost extrem de greu să mențină o audiență la fel de numeroasă la fiecare film. Cu toate astea, nici să ai trei oameni în sală, până la urmă, nu-i un capăt de țară, dacă ăia trei sunt cu adevărat interesați de film și nu-s acolo doar din curiozitate; din simplul motiv că pe cei care-s doar curioși îi poți pierde foarte repede. De curând, am stat, de asemenea, de vorbă pe tema asta cu o regizoare canadiană, care spunea că și acolo lucrurile merg foarte asemănător în ceea ce privește interesul pentru documentare - elevii nu par prea entuziasmați la început, dar după vizionare ar putea să discuteore-n șir despre tema propusă de film.

Trebuie să recunosc că nici eu nu știam ce să cred despre „filmele documentare despre drepturile omului” înainte să văd unul, însă am avut norocul să dau vara trecută peste festivalul One World Romania, la care m-am înscris ca voluntar. Prima proiecție la care am participat s-a întâmplat într-o curticică simpatică de pe lângă Parcul Carol, unde am văzut Out of Fashion și mi-am dat seama că poate ar fi pentru binele meu și al salariului minim pe economie din Bangladesh să renunț la a mai cumpăra haine de la brand-uri de fast fashion.

După ce am devenit coordonatorul revistei OWR la Școală și al clubului de film OWRdin liceul meu, mi-am dat seama că documentarele servesc mici bucăți de realitate socială, că ele nu au numai un scop informativ, ci stârnesc, cel puțin în mine, o dorință de a-mi aduce propria contribuție la răspândirea toleranței și promovarea diversității. 

De foarte multe ori, documentarele despre drepturile omului reprezintă un antidot pentru prejudecăți, inclusiv pentru cele despre astfel de documentare. Cam ăsta a fost și scopul festivalului AdDOC, primul festival de film documentar desfășurat în licee din România, care s-a  plimbat toată luna trecută prin 24 de licee din 12 orașe. Mulți liceeni care mai degrabă s-ar fi declara, la început, neinteresați, își dau seama după că da, frate, le place și mai vin din nou și la film, și la discuții, că au foarte multe idei în cap și asta-i o ocazie să le comunice. M-am bucurat că, la warm-up-ul festivalului au venit destul de mulți spectatori la mine, să-mi spună că-s foarte fericiți că se face ceva de genul ăsta în liceu și că or să revină. La final, aproape toți  și-au spus părerea despre film (atunci am proiectat A Goat for a Vote,  care prezintă alegerile pentru consiliul elevilor dintr-o școală kenyană), despre feminism și populism, temele majore ale documentarului.  Și cred că cei ce au tăcut au făcut-o doar din timiditate.

Acest tratament pentru prejudecății - filmul documentar despre drepturile omului - acționează poate mai repede la tineri decât la adulți, și de-asta cred că e foarte important să fie primit cu brațele deschise de cât mai multe școli din România. Desigur, nu e un antidot universal și nici singurul pentru atâtea boli de natură socială,  o alternativă fiind, de exemplu, multe  forme de educație non-formală, care ar fi poate mai atractive pentru unii.  În fond, orice om este, indiferent de ocupația sau specializarea lui (și oricât de antipatic mi-ar fi mie Aristotel), un animal politic sau un viețuitor al „cetății” - ar fi, deci, de găsit, modalități de a convinge cât mai mulți indivizi să se implice cu adevărat în probleme despre nerespectarea drepturilor omului. Dar faptul că la prima ediție AdDOC au participat vreo 3.500 de oameni e cu siguranță un semn că filmul documentar își găsește încet și sigur drumul în educație civică pe bune.

(Preluare Scena9)

 

Login