Bunicii mei sau dovada existenței unui paradis

Cu ocazia celei de-a patra ediții luna.doc , o lună de filme documentare în licee, care în 2017 a avut ca temă universul persoanelor în vârstă și cum îți modifică sau nu îmbătrânirea stilul de viață, One World Romania la Școală demarează o serie de articole cu și despre bunici din România.

Pașii mă poartă în fața porții roșii, fără să realizez că am străbătut tot orașul, fără să privesc măcar o dată altundeva decât în interior. Poate că impactul culorii este cel care mă aduce mereu la realitate și, dintr-o dată, intru într-un alt fel de rutină, cea pe care de fapt o urmăream de când am plecat de acasă. Deschid ușa în cea mai mare liniște posibilă să nu cumva să trezesc câinele. Mă uit după pisică, care mă salută mieunând. Câinele nu doarme, vrea să îmi atragă atenția, dar nu poate lătra pentru că ține în gură un pluș sau două. Dă din coadă entuziasmat și mă gândesc că aș vrea să fac și eu la fel, dar, în schimb, îmi manifest bucuria mângâind blana sa aurie. E soare și deja mă simt mai bine.

Așa se întâmplă mereu, dar n-aș vrea să schimb incursiunea asta dintr-o realitate în alta pentru nimic. Aici, în curtea bunicilor, nu mă pot sătura de obișnuință precum m-aș sătura de prea multă ciocolată mâncată odată. Iar în casă siguranța e și mai dulce, pentru că în sfârșit e vremea să-i salut și pe bunici, care sper că nu m-au așteptat prea mult. Bunica mă așază la masă și-mi prezintă ce a gătit, bunicul vine mai târziu și îmi dă pe ascuns biscuiți, apoi amândoi îmi povestesc ce năzbâtii au mai făcut animalele și discuția urmărește subiecte mici, cotidiene, din același univers ideal unde tocmai mi-am terminat prânzul. Doar că, de data asta, am îndrăznit să sparg rutina, mai mult sau mai puțin, brusc: ,,Știți, vreau să scriu un articol...”

...,,Știi tu ce să scrii!” spune bunica mai în glumă, mai în serios. Adevărul e că da, chiar știu ce să scriu acum că tentativa mea de interviu a eșuat. Deși am început deja, voi face o pauză de contextualizare pentru a-i descrie pe bunici independent de relația mea cu ei.

Klara, fostă asistentă medicală din Ardeal, a venit să lucreze la sanatoriul din Techirghiol, pentru că e aproape de mare și a învățat româna aici. Iubitoare de modă și culori, mi-a insuflat admirația pentru berete. E foarte mândră de grădina ei, iar noi, restul, foarte mândri de cozonacul și sarmalele ei.

Gheorghe, versat în multe domenii - juridic, medical, naval, literar - devine din ce în ce mai îndemânatic în domeniul tehnologiei, mai precis Facebook. Mașina sa albastră este inconfundabilă în oraș și, de fiecare dată când ne vizitează, este întâmpinat cu o bomboană sau cu un pahar de suc. Nu ratează niciun meci important de fotbal, tenis sau handbal.

Pe 29 decembrie aniversează nunta de aur, așa că sărbătoresc și eu acești oameni ce susțin rutina pe care am descris-o și spațiul ideal în care îmi voi găsi mereu fericirea și liniștea. Cred că aceste lucruri mici, de la drumul pe faleză până la descuiatul porții, ilustrează perfect relația mea cu bunicii. Nu știu cum altfel aș putea să explic echilibrul, stabilitatea și inevitabila bucurie care înfloresc în noi mai repede decât trandafirii oranj din grădină, decât prin întâlnirile la masa de prânz care sunt, pentru mine, cea mai sfântă rutină.

Și așa trece o altă zi, o altă săptămână și un alt an. Merg să citesc la masa din grădină, mă mușcă un țânțar în vreo trei locuri și plec supărată. Duc câinele la lac și bunicul îl spală, pentru că îl mănâncă blana. Fac poze în balcon la florile bunicii și îmi pare rău că n-am aparatul la mine. Bunicul îmi spune că a văzut ce am postat pe Facebook și îi place. Aduce pisica în casă special pentru mine și stau pe fotoliu cu ea, uitându-ne la știri. Beau ceai până și vara, pentru că e bun, rece, și parcă are alt gust din cana de lut pictat. Plec și câinele vine să mă conducă până la colț.

Scriu acest text și aștept ca bunicul să-l vadă și să dea like pe Facebook. 

Login