Eroina romanului nescris

Cu ocazia celei de-a patra ediții luna.doc , o lună de filme documentare în licee, care în 2017 a avut ca temă universul persoanelor în vârstă și cum îți modifică sau nu îmbătrânirea stilul de viață, One World Romania la Școală demarează o serie de articole cu și despre bunici din România.

 ,,Mai lăsați-ne, că doar gălăgie ați făcut toată ziua”, spune bunica, închizând cu un zâmbet televizorul pe care rula o emisiune unde doi-trei invitați discutau cu patimă principii politice. Din fotoliul moale în care obișnuia să stea bunicul, privesc cum bunica începe să croșeteze și, dintr-o dată, timpul se oprește. Nu știu altfel cum să descriu atmosfera decât ca fiind una caldă, nostalgică, care îți imprimă un puternic sentiment de acasă. De altfel, cu trecerea timpului mi-am dat seama că nu este nimic care să mă relaxeze mai mult decât o vizită la bunica, decât confortul unui stil de viață simplist, sincer și poate chiar de modă veche,care se îmbină armonios cu perspectiva ei ușor ironică asupra vieții.

Daca ai vedea-o pe bunica, probabil ți-ar fi foarte greu să iți dai seama ce vârstă are de fapt. O învățătoare mică de statură, ieșită la pensie, dar care nu va renunța vreodată la meserie, cu părul tuns scurt (pentru ca îi displace profund să îi intre în ochi),purtând mereu un zâmbet autentic pe buze, dansatoare talentată de populare în liceu, e imposibil să iți imaginezi că ar putea fi altfel decât nemuritoare.

Șirul gândurilor îmi este întrerupt când pune de-o parte ce croșetează și se grăbește către bucătărie; un miros de plăcintă cu mere și scortișoară umple încet apartamentul. Peste câteva minute, se întoarce cu felii de plăcinta atent și simetric tăiate și, din acest moment, poveștile încep să curgă. S-a întâlnit astăzi în oraș cu o fostă elevă. Ochii îi lăcrimează puțin cand îmi spune că rămâne de fiecare dată marcată că, după zeci de ani, foști elevi, părinți și colegi de liceu o recunosc și o complimentează neîncetat, deși ea nu a făcut nimic special pentru a ieși în evidență. Încetul cu încetul, ajungem să vorbim despre bunicul, care îmi rămâne în amintire ca un bărbat foarte elegant, un impiegat de mișcare excepțional al CFR-ului,ce își câștiga singur pâinea încă de la șaptesprezece ani. Deși era extrem de strict cu tatăl si unchiul meu, bunica îmi povestește cu drag despre respectul si loialitatea din relația lor. Reflectez pentru un moment la ce însemna iubirea adevărată acum 40-50 de ani și ce alte conotații sau moduri de manifestare a căpătat între timp.

Discuția noastră e întreruptă de soneria de la ușă și, în câteva secunde, în micul apartament se îndeasă restul familiei. Masa din bucătărie e acum prea mică pentru prea multele farfurii și tacâmuri. Ne așezăm cu toții la masă. Poate părea surprinzător, dar nu e nici Crăciunul, nici Paștele; e ora cinei într-o zi obișnuită. Ca într-o scenă de roman, eu, fratele meu și verișorii noștri stăm pe o parte a mesei, iar unchiul, mătușa și părinții mei pe partea opusă. În final, în capul mesei se așază, ca întotdeauna, bunica, eroina romanului, a cărei fețe se scaldă în fericire când ne vede pe toți stând împreună.

Login