Discursul din ianuarie

Cu ocazia celei de-a patra ediții luna.doc , o lună de filme documentare în licee, care în 2017 a avut ca temă universul persoanelor în vârstă și cum îți modifică sau nu îmbătrânirea stilul de viață, One World Romania la Școală demarează o serie de articole cu și despre bunici din România. 

 

Cu ocazia asta, vreau șă spun și eu două vorbe despre bunicii mei de pe mamă.

Bunicul a murit când eram în clasa a V-a și țin minte cum, o dată, nu se trezise ca să mă ducă la școală cu mașina, așa că am decis eu că merg de unul singur prin tumultuosul Piatra-Neamț pe timp de furtună de toamnă. Furtuna s-a întețit și întețit și întețit și am ajuns total leoarcă la ore. În fine, trec orele, trece ziua, ajung acasă unde bunică-meu era într-o deprimare soră cu moartea, leorpăia din niște lapte cu tăiței (deși la cum stătea și ce privirea avea, laptele putea la fel de bine să fie votcă). Femeile din casă mergeau încetișor, nu se vorbea cu voce tare, era un fel de mansion interbelic în tensiune tăcută înainte de război, doar că pe un decor mai de apartament postcomunist. Încă ploua. Rezoluția poveștii a fost că bunicul meu se simțea extrem de prost că nu se trezise să mă ducă la școală și stătuse bosumflat și supărat toată ziua și irascibil, că puiuțul probabil s-a udat. Apropo, prietenelor mele le zicea mâțe și țin minte cât de consternată a fost toată familia când am venit o dată cu ele acasă și am zis de cum am intrat pe ușă: Ah, să știți că bunicul meu vă zice mâțe.

Și, aparent, era o figură autoritară, dar care se încălzea când îl sunam la serviciu și îi povesteam Capra cu trei iezi, motiv pentru care își întrerupea toată activitatea și nu mai țipa la nimeni.

Bunica a murit când am terminat liceul și cu ea am avut o relație mult mai organică, că eram extrem de des doar noi doi acasă și m-a însoțit în toate perioadele de rebeliune, revoltă, căsăpire de adolescent care începe să cunoască lumea, pe care uneori părea că o oglindește și că trece prin a zecea tinerețe din nou. Cred că bunica era partenerul meu cel mai constatant de ceartă, mi se părea foarte amuzant că deși maica-mea mi-o tăia de la început în conflicte, bunica, oricât se enerva, mă lăsa să vorbesc ca un titirez. Una dintre cele mai frumoase conversații ale mele cu bunica a fost odată când mi-a povestit de o călătorie până la Moscova cu bunicul cu trenul. Nu prea țin minte ce, dar vorbea așa de intens, că încă am senzația că simt mirosul de rece din Moscova.

Ah, și foarte asemănător atacurilor mele de panică, bunica zicea că prima ei reacție după revoluție a fost ,,ce bine că nu o să mai treabuiască să țin discursul ăla în ianuarie.’’

Login